Format

Formatul dezbaterilor prevede trei vorbitori de fiecare echipă, cu doar două echipe într-o dezbatere. Aceste două echipe sunt numite formal Guvern şi Opoziţie. Discursurile se desfăşoară alternativ între membrii celor două echipe, cu membrii Opoziţii primii. După ce fiecare vorbitor a vorbit o dată, al doilea sau primul vorbitor al fiecarei tabere prezintă un discurs de răspuns (sumativ), cu discursul Opoziţiei primul şi cel al Guvernului al doilea. Timpul pentru discursurile normale este de 8 minute, iar pentru discursurile de sumative de 4 minute.

În timpul discursurilor obişnuite membri ai echipe adverse pot cere dreptul la intervenţii celui care susţine discursul. Nu se pot adresa intervenţii în timpul discursurilor sumative.

Modul în care este semnalată scurgerea timpului este la latitudinea gazdei. Modul în care coechipierii îşi semnalează între ei trecerea timpului este la latitudinea lor, atâta timp cât semnalele sunt discrete şi nu îi deranjează pe ceilalţi.

Moţiuni şi definiţii

Guvernul are datoria de a propune definiţii rezonabile pentru termenilor moţiunii. Acest lucru presupune o serie de etape. Pentru început, la primirea moţiunii ambele echipe trebuie să îşi pună întrebarea: „Ce este aşteptat să dezbată echipele? Ce ar crede despre această moţiune o persoană normală cu o inteligenţă medie?” Dacă sensul moţiunii este clar, Guvernul trebuie să o dezbată ca atare. Orice altă definiţie ar fi nerezonabilă. Spre exemplu dacă moţiunea este „Acest parlament ar elimina măsurile de discriminare pozitivă în Uniunea Europeană”, Guvernul nu poate defini altfel decât conform înţelesului general acceptat termeni ca Uniunea Europeană sau discriminare pozitivă, sau chiar conceptul de eliminare (în acest caz Guvernul nu va putea spune că doreşte aplicarea lor preferenţială).

Dacă moţiunea nu are un sens bine definit, sfera de posibile definiţii trebuie să ţină cont de ce este considerat rezonabil. Definiţii care nu permit Opoziţiei să dezbată sunt în mod clar nepermise. Definiţii care definesc unele metafore în sens literal pot fi de asemenea cauza unor dezbateri lipsite de fair-play. Definirea termenilor trebuie să respecte gradul de abstractizare al moţiunii. Cele generale trebuie să fie definite într-un mod general, iar cele specifice într-o manieră specifică. Atunci când se propun anumiţi parametri sau anumite modele pentru a demonstra moţiunea, acestea la rândul lor trebuie să fie rezonabile. Guvernul nu are dreptul să restrângă moţiunea în mod arbitrar doar pentru că poate fi demonstrată cu ajutorul unui anumit set de modele. Spre a ilustra câteva dintre menţiunile de mai sus, dacă moţiunea este formulată „Acest parlament crede că dinozaurii se află printre noi” ar fi absurd ca Guvernul să definească dinozaurii în sens propriu, nemaivorbind că ar fi o alegere neinspirată să încerce să demonstreze acest lucru. O moţiune generală de tipul „Acest parlament crede că Organizaţia Naţiunilor Unite a eşuat” trebuie dezbătută în termeni generici şi nu poate fi restrânsă de Guvern la „Acest parlament crede că Organizaţia Naţiunilor Unite a eşuat în încercarea de menţinere a păcii în Africa”. Desigur, operaţiunile de menţinere a păcii din Africa reprezintă un posibil model de analiză, însă nu este singurul.

În cazul în care interpretarea moţiunii aşa cum este propusă de Guvern nu este una rezonabilă, Opoziţia are mai multe abordări la dispoziţie:

1. Să accepte definiţiile şi cazul propus de Guvern: atunci când e posibil, e preferabil ca Opoziţia să adopte această tactică, chiar dacă definiţiile cu care trebuie să lucreze nu sunt cele mai rezonabile la care s-ar putea gândi cineva. Atâta timp cât ele permit în continuare o dezbatere coerentă, arbitrii vor aprecia efortul Opoziţiei şi încercarea de a evita o dezbatere pe definiţii.
2. Să arate că nu se poate dezbate conform definiţiilor Guvernului şi să propună definiţii alternative: în cazul în care definiţiile cu care se confruntă sunt total lipsite de fair-play sau nu permit sub nici o formă purtarea unei dezbateri, Opoziţia are datoria de a propune un set nou de definiţii, care să se supună aceloraşi standarde ca cele pe care ar fi trebuit să le respecte Guvernul.
3. Să revină la sensul larg al moţiunii în cazul în care Guvernul a operat o restrângere nepermisă: tactică aplicabilă acolo unde singura problemă a definiţiilor Guvernului este gradul de specificitate.
4. Să susţină că definiţiile nu sunt corecte, dar să arate că chiar dacă ar fi, cazul Guvernului tot nu ar putea câştiga: o modalitate puternică dar complexă de contraargumentare, nerecomandată echipelor începătoare. Opoziţia trebuie să arate deopotrivă că definiţiile nu respectă regulile de bază ale formatului, dar şi că, chiar dacă ele ar fi acceptate, cazul Guvernului ar avea oricum prea multe puncte slabe pentru a câştiga dezbaterea.

Spre deosebire de definiţii, cazul propus de Guvern poate fi unul restrictiv, chiar dacă restrângerea a fost făcută în mod arbitrar, fără a putea fi atacat ca fiind nelegitim. Cu toate acestea, el riscă să fie uşor combătut de Opoziţie prin prezentarea unor argumente care se încadrează în moţiune şi care iau în calcul mai multe situaţii decât cele din cazul Guvernului.

Rolurile vorbitorilor

Rolul primului vorbitor al Guvernului este de a defini moţiunea, de a stabili chestiunile cheie ale dezbaterii, de a schiţa cazul Guvernului,de a anunţa diviziunea cazului între cei trei vorbitori şi de a îşi prezenta partea de caz. Nu sunt permise interpretări tautologice, absurde sau restrictive ale moţiunii.

Rolul primului vorbitor al Opoziţiei este de a ataca definiţiile propuse dacă este cazul, de a prezenta un set de definiţii alternative dacă au fost atacate definiţiile propuse de Guvern, de a schiţa cazul propriu şi diziziunea cazului propriu şi de a îşi prezenta partea de caz.

Dacă primul vorbitor al Opoziţiei nu atacă definiţiile Guvernului, se consideră ca Opoziţia a acceptat definiţiile. Orice încercare ulterioară de atacare a definiţiilor nu este permisă decât în cazul în care Guvernul însuşi încearcă să modifice definiţiile pe parcursul dezbaterii.

Al doilea vorbitor al Guvernului trebuie să clarifice discuţiile privitoare la definiţii, dacă acestea au fost atacate, să contraargumenteze cazul Opoziţiei, să resusţină şi să completeze cazul propriu aşa cum a fost anunţat de primul vorbitor. Dacă al doilea vorbitor nu revine asupra atacului făcut de Opoziţie la definiţiile iniţiale, se consideră că atacul Opoziţiei este acceptat ca fiind legitim.

Rolul celui de-al doilea vorbitor al Opoziţiei este similar celui al Guvernului.

Al treilea vorbitor, atât cel al Guvernului cât şi cel al Opoziţiei, au datoria de a răspunde atacurilor făcute până în acel punct. În destul de puţine cazuri au un rol important în prezentarea cazului propriu.

Pe măsură ce dezbaterea avansează, fiecare vorbitor se concentrează mai puţin pe prezentarea de conţinut nou şi mai mult pe discutarea argumentelor aduse deja în discuţie.

Rolul discursurilor de răspuns este de a trage concluzii asupra dezbaterii din perspectiva fiecărei echipe. Cel care susţine discursul de răspuns poate fi ori primul ori al doilea vorbitor al echipei, însă nu al treilea. Nu se pot aduce idei noi în discursurile sumative. Se poate răspunde însă printr-un exemplu nou la un argument deja adus în discuţie de vorbitorii anteriori.

Intervenţii

Între primul şi ultimul minut al fiecărui discurs, membrii celeilalte echipe pot cere intervenţii. Vorbitorul care are cuvântul are libertatea de a accepta sau refuza o intervenţie. Rolul intervenţiilor este de a oferi ocazia unei întrebări de clarificare sau a unei menţiuni punctuale. Intervenţiile ar trebui să fie clare şi scurte, să nu depăşească 15 secunde. În caz contrar, cel căruia i se pune întrebarea îl poate opri politicos pe cel care o adresează.

Intervenţiile sunt o formă de interacţiune directă între echipe şi reprezintă într-o oarecare măsură un indice al interesului participanţilor la dezbatere. Vorbitorii sunt încurajaţi să solicite intervenţii atât înainte cât şi după discursul lor. Se recomandă ca în cadrul discursului fiecare vorbitor să accepte măcar 2 intervenţii, însă nu mai mult de 4.

Atât timpul în care se pune întrebarea cât şi cel în care se răspunde sunt cronometrate în cadrul timpului de discurs.

Diviziunea cazului

Una dintre particularităţile formatului WS este posibilitatea de împărţire a argumentelor cazului între cei trei vorbitori ai unei echipe. Astfel, dacă un caz are cinci argumente, trei dintre ele (cele mai importante) pot fi prezentate de primul vorbitor, unul de cel de-al doilea vorbitor şi ultimul de cel de-al treilea vorbitor. De cele mai multe ori însă cazul este împărţit între primul şi al doilea vorbitor, cel de-al treilea putându-se concentra exclusiv pe conţinutul prezentat până la el.

O menţiune foarte importantă în ce priveşte distribuirea argumentelor este că acest lucru trebuie făcut intensiv şi nu extensiv. Altfel spus, cazul trebuie împărţit în aşa fel încât liniile mari de acţiune să fie clare încă de la primul discurs. Ceea ce va fi adăugat după primul vorbitor trebuie să se înscrie în direcţiile exprimate de acesta. Un contra-exemplu a ceea ce este de dorit ar putea fi următorul: să presupunem că moţiunea este „Retragerea trupelor SUA din Irak este cea mai bună cale de acţiune pentru ambele state”, iar împărţirea cazului Guvernului este:

• primul vorbitor explică circumstanţele prin care s-a ajuns la staţionarea forţelor militare SUA în Irak;
• al doilea vorbitor arată de ce în prezent staţionarea trupelor este defavorabilă SUA;
• al treilea vorbitor prezintă argumente pentru care staţionarea trupelor este defavorabilă Irakului, demonstrând astfel în întregime moţiunea.

Într-o astfel de situaţie, primul negator nu ar avea absolut nici un contra-argument de adus, din moment ce datele prezentate sunt de natură factuală. După al doilea discurs al Guvernului, deja este posibilă schiţarea unui oarecare conflict, însă multe dintre chestiunile prezentate sunt şi aici factuale. Partea de analiză şi miza reală a moţiunii este cea care va fi prezentată la ultimul discurs, însă aceasta vine mult prea târziu pentru a mai începe o dezbatere. Desigur, exemplul este împins la extrem, însă el ilustrează foarte clar o manieră extensivă de completare a cazului care trebuie evitată cu orice preţ.

Cazul Opoziţiei

Opoziţia nu este obligată să prezinte un caz cu un conţinut propriu. Este suficient să contraargumenteze cazul propus de Guvern de o manieră categorică. De multe ori însă Opoziţia alege să prezinte un caz, deoarece i-ar putea conferi o poziţie mai solidă. Un astfel de caz este în cea mai mare parte similar celui al Guvernului, cu o singură excepţie. Diviziunea cazului nu poate lăsa ultimului vorbitor un argument complet nou. Motivul este evident: După ultimul discurs al Opoziţiei nu mai urmează decât discursurile sumative, nelăsând astfel timp suficient de contraargumentare Guvernului.

Criterii de arbitraj

Arbitrii trebuie să aibă în vedere 3 criterii majore în acordarea punctajelor individuale: Conţinut, Stil şi Strategie.

Conţinutul se referă la partea de argumentare: construcţia argumentelor, raţionamentele, dovezile folosite. Modul în care ele sunt prezentate este irelevant pentru partea de conţinut. Aici mai intră însă şi contraargumentarea şi resusţinerea propriilor argumente. Un argument slab introdus în rundă corespunde unui punctaj slab obţinut pentru respectivul vorbitor, indiferent dacă argumentul este atacat sau nu ulterior. Bineînţeles, un vorbitor care nu răspunde unui argument slab riscă să fie depunctat şi mai mult.

Stilul este criteriul care poate să inducă cel mai des în eroare. El nu se referă la „a fi stilat” ci mai degrabă la a avea un stil propriu care să permită o explicare clară a argumentelor. Jucători – sau arbitri – care se concentrează pe elemente minore cum ar fi citirea argumentelor de pe fişe de dimensiuni reduse în loc de foi normale cu siguranţă nu au înţeles esenţialul în ce priveşte chestiunea stilului. Atâta timp cât nu împiedică buna desfăşurare a dezbaterii chestiuni cum ar fi îmbrăcămintea sau modalitatea de consultare a notiţelor nu ar trebui să conteze. Ceea ce ar trebui să conteze este capacitatea vorbitorului de a fi sigur pe sine, de a avea o atitudine pozitivă şi de a adăuga argumentelor latura de persuasiune oratorică.

Strategia face trimitere la 2 chestiuni de bază: structura şi utilizarea timpului şi discutarea chestiunilor relevante pentru moţiune. În ceea ce priveşte prima parte, putem spune că un discurs bun are o introducere, un cuprins şi o concluzie, iar pe parcurs face trimiteri clare la punctele care se discută. Ordinea argumentelor este firească, iar trecerea de la unul la altul se face cursiv. Utilizarea timpului timp are la rândul ei 2 componente: încadrarea în timp şi folosirea unei cantităţi adecvate de timp pentru tratarea fiecărui argument. Cu privire la încadrarea în timpul alocat discursului, un vorbitor care depăşeşte cu mult (de exemplu vorbeşte peste 9 minute) sau vorbeşte cu mult sub (4-5 minute într-un discurs de 8 minute) timpul de bază va fi penalizat cu siguranţă, însă nu cu un număr de puncte care să îi anuleze o performanţă bună la celelalte capitole. La fel de important este ca un vorbitor să aloce timp suficient fiecărui argument, fără să stăruiască prea mult la un exemplu marginal, şi făcând mai mult decât o simplă menţiune pentru un raţionament central al cazului.

În strânsă legătură cu ultima idee este o alta, anume că vorbitorilor ar trebui să le fie clar care sunt ideile cu adevărat importante pentru moţiune şi care sunt cele mai puţin importante sau chiar complet irelevante. Un vorbitor care îşi iroseşte timpul explicând chestiuni care nu au impact în cadrul rundei va fi cu siguranţă penalizat, iar echipa sa va pierde din timpul valoros pentru explicarea chestiunilor cruciale. Dacă argumentarea este foarte clară, raţionamentele sunt solide şi exemplele numeroase, însă nu ajută decât marginal echipa la câştigarea dezbaterii, vorbitorii vor primi punctaj ridicat pentru Conţinut, însă nu şi pe pentru strategie.

Standardul de punctare

Fiecare discurs este notat cu un punctaj de la 0 la 100. Discursurile sumative sunt punctate de la 0 la 50. Modul de acordare a punctajelor individuale variază în funcţie de cele 3 criterii de arbitraj: Conţinut (40 de puncte), Stil (40 de puncte) şi Strategie (20 de puncte). Punctajele pentru discursurile sumative sunt înjumătăţite.

Dşi punctele pentru un discurs sunt între 0 şi 100, iar cele pentru criterii sunt de maxim 40, 40, respectiv 20, standardele de la WSDC impun ca toate punctajele acordate vorbitorilor să se încadreze în intervalul 80 (discurs perfect) – 60 (discurs extrem de slab sau ofensator). Un discurs mediu, cu un număr echilibrat de atribute bune şi slabe, va primi un punctaj de 70. Desigur, acest standard nu asigură că toţi arbitrii vor judeca la fel, sau că orice neînţelegere va fi eliminată. În fond, dezbaterile vor păstra întotdeauna o doză de subiectivitate. Ceea ce reuşesc însă prevederile de mai sus este să reducă la minim a disensiunilor şi să forţeze o justificare cât mai clară.

Intervenţiile pot contribui şi ele la punctajul final al unui vorbitor, însă într-o foarte mică măsură. Modul în care sunt punctate acestea trebuie raportat la calitatea generală a discursului. Dacă un vorbitor a avut un discurs de nivel mediu dar a avut câteva intervenţii foarte importante pentru echipa sa, el ar putea primi 1-2 puncte în plus. Într-o manieră similară, un vorbitor cu un discurs relativ bun care a refuzat orice intervenţie şi nici nu a cerut vreuna în timpul discursurilor echipei adverse va fi admonestat prin scăderea a 1-2 puncte. Însă un vorbitor cu o prestanţă slabă care nu a avut nici intervenţii strălucite nu ar trebui să piardă punctaj din această cauză. La fel, un vorbitor cu un discurs excelent care are şi o serie de intervenţii inspirate nu va fi punctat în plus pentru acestea.

Cine câştigă dezbaterea?

În WS nu este posibil să daţi verdictul unei echipe şi să descoperiţi ulterior că cealaltă echipă are un punctaj total mai mare. Dacă acest lucru se întâmplă înseamnă că undeva s-a strecurat o eroare. Fie punctajele nu reflectă ceea ce s-a întâmplat în rundă, fie v-aţi format o părere subiectivă despre cine a câştigat runda. Reveniţi asupra punctelor acordate şi verificaţi dacă au fost acordate veridic. Încercaţi totodată să nu vă lăsaţi influenţat de un singur criteriu în momentul în care vă decideţi asupra echipei câştigătoare. E posibil ca Guvernul să fi avut argumente puţin mai bine construite decât Opoziţia şi astfel să fi punctat mai bine la Conţinut, dar să fi pierdut considerabil la punctajul acordat pentru Stil şi Strategie. În World Schools Conţinutul şi Stilul influenţează verdictul în egală măsură.